povestiri‎ > ‎

Povestea vietii mele!

posted Jul 12, 2011, 3:57 AM by Reteaua Impreuna
Romeo Sandulescu (beneficiar)
Centrul de Reabilitare si Recuperare NeuroPsihiatrica,Racaciuni, Bacau

- 2007-Oct-5 -
povestiri

Nici un sfat nu e mai cinstit decat acela care se da pe o nava in pericol (citat din Leonardo da Vinci). Daca a ajunge la varsta maturitatii inseamna ca ajungi in pericol, atunci ma complac si eu in ideea ca, fiind bolnav fizic si ramolit psihic, am intrat si eu cu dreptul in viata. Dar nu asta ma face sa-mi spun in mare povestea, ci faptul ca, pericolul amintit mai sus poate cuprinde si alte persoane si destainuirea unuia poate oarecum proteja pe celalalt.

De la publicarea acestui articol in revista Impreuna (septembrie 2004), Romica Sandulescu a decedat, in urma unei lungi suferinte. Romica le va lipsi foarte mult tuturor celor care l-au cunoscut.
Odihneasca-se in pace!

Daca a ajunge la varsta maturitatii inseamna ca ajungi in pericol, atunci ma complac si eu in ideea ca, fiind bolnav fizic si ramolit psihic, am intrat si eu cu dreptul in viata. Dar nu asta ma face sa-mi spun in mare povestea, ci faptul ca, pericolul amintit mai sus poate cuprinde si alte persoane si destainuirea unuia poate oarecum proteja pe celalalt.

M-am nascut in ziua de 3 februarie 1950, cu 100 de ani mai tarziu decat Marele Eminescu. Am vazut lumina intr-un fost hotel in mijlocul orasului Bacau, oras pe care nu aveam sa-l mai parasesc definitiv decat in anul nefast 1985, an in care am ramas si singurul din familia Sandulescu, prin moartea mamei mele, suferinda de boala secolului, diabetul. Am avut o copilarie cam bolnavicioasa, multi medici spunandu-i mamei mele ca nu prea am sanse sa traiesc datorita unei colite cronice. Am rabdat mult tratament cu stoicism si multe retineri de la anumite privilegii copilaresti, dar am avut o fire rabdatoare de mic copil, si am stiut sa inlocuiesc anumite jocuri si libertati cu altele. Aminvatat sa scriu si sa citesc de la varsta de 5 ani. Bucuria mea cea mare a fost in schimb atunci cand am reusit sa pun mana pe un bricegut al tatalui meu si sa incep a ciopli o bucatica de lemn.

Dand anumite forme lemnelor credeam ca am sa ajung insusi Domnul Dumnezeu si imi puneam toata speranta vietii mele in sculptura. Avand in vedere varsta frageda pe care o aveam, ma feream sa nu fiu vazut de parinti, care mi-ar fi interzis sa umblu cu obiecte taioase. Asta pana intr-o buna zi, cand eram cat pe ce sa-mi retez degetul aratator de la mana stanga. Tatal meu s-a enervat, a aruncat briceagul care a ramas infipt intr-un gard si mi-a interzis sa mai am de-a face cu asemenea scule “periculoase”.

Toate obiectele interzise te atrag, ceea ce am patit si eu.Am luat briceagul cu pricina, l-am trecut in contul meu si am continuat munca mea cu lemnisoarele.
Vazand ca nu pot fi convins sa renunt, parintii au inceput sa-mi inlesneasca munca, sa ma sfatuiasea si sa ma invete chiar anumite modalitati de lucru. Asa am intrat in fagasul normal al sculpturii incepatoare si am inceput treptat sa-mi fac singur jucarii, “lucruri de arta”, cum imi placea pe atunci sa le spun.

Odata cu intrarea la scoala, am intrat paralel si la scoala de muzica din Bacau, atunci infiintata, la sectia vioara. Am invatat mult, am avut programe de lucru prelungite, dar le faceam fata cu brio, mai ales cand ma gandeam ca in timpul liber am sa ma pot “desfata” cioplind in lemnele mele orice fel de nazbatii care imi treceau prin cap, altele chiar in concordanta cu lucrul manual de la scoala. Asa au trecut anii scolii primare, au trecut si bolile de care sufeream, asta si datorita renuntarii ascunse la medicamente si ingurgitarii din cand in cand a unui paharel de vin nobil, de care tata avea grija sa nu lipseasca din casa, mai ales dupa o masa buna.

Am dat singur examen la liceul de muzica, reusind si facand o mare bucurie parintilor mei, in special tatalui, mare iubitor de muzica culta. N-am reusit sa-l termin in schimb, datorita unei neintelegeri cu conducerea scolii, care desi avea oameni destul de valorosi tehnic, dar lasau de dorit, fiind si mari amatori de chilipiruri. Pentru mine a fost suficient cat am invatat sa cant si sa manuiesc arcusul si chiar pianul.

M-am transferat la Liceul teoretic Uf.3 Bacau, sectia reala, unde din cauza decalajului avut la liceul de muzica, unde se punea accent mai mult pe studiul viorii, am ramas un an sa repet clasa a X-a. A fost cam greu de recuperat, am invatat in schimb mult si a dat Dumnezeu de am terminat si liceul, cu “Diploma de Bacalaureat”. Lucrul cu cutitul insa nu l-am lasat, lucrand fel si fel de obiecte de camera, de arta, rame de tablouri, draperii, masute, etc. Am inceput cu drag apoi sa practic si pictura fiind atras de marii maestrii ai Renasterii si cautand sa el urmez exemplul. Pe langa toate acestea am mai avut o mare pasiune: fotbalul. L-am incercat. N-a mers. A mers in schimb voleiul pe care o vreme l-am jucat cu succes, la o echipa bacauana din divizia A, “Viitorul Bacau”.

Anii de tinerete au fost frumosi din toate punctele de vedere. Am inceput si practicarea serviciilor, in special in domeniul merceologiei. Au inceput bineinteles si necazurile, dar ele nu erau de asemenea natura incat sa descurajeze un om optimist ca mine. Cele mai zdravene le inecam si intr-un chefulet cu prietenii, pana noaptea tarziu, apoi reluam de la cap viata de zi cu zi, cateodata monotona, alte ori mai vioaie, ca viata unui om obisnuit. Din cand in cand ma reintorceam la vechea mea pasiune, sculptura. La 2o de ani am fost luat si in armata, la infanterie in Botosani. Perioada am facut-o normal, greu ca la infanterie, dar avand liceul am fost trimis la scoala de infirmieri gradati in Iasi. Aici am avut parte de o armata usoara si m-am descurcat de minune. Cam asta mi-a fost armata.

Venind inapoi, mi-am reluat vechea activitate de merceolog. Viata a continuat pe drumul ei firesc, cand mai placut, cand mai rau,dar destul de acceptabil, pana la un moment dat cand in viata mea a intervenit o cotitura care mi-a distrus personalitatea, ambitia de a mai trai, in fine un fel de moarte psihica pe fond de nebunie fictiva. Dupa moartea mamei mele, care s-a produs in anul nefast 1985, am avut o cearta cu un vecin, care vezi Doamne era procuror, cearta de la un bec de pe hol. M-a
amenintat, l-am palmuit si asta m-a distrus.
Intr-o seara cand am venit de la serviciu, am gasit curentul intrerupt. M-am culcat, a doua zi dimineata urmand a pleca cu noaptea in cap din nou la serviciu, si am lasat ca de obicei usa deschisa (nu inchideam niciodata cu yala) si dimineata m-am trezit intre gratii, internat la Caminul Neuropsihic Targu-Ocna, caminul cel mai afurisit in materie, din tara. Asta a fost razbunarea domnului “Tovaras Procuror”.

De aici mi-a inceput calvarul. Viata mea si-a pierdut rostul, dar multumesc lui Dumnezeu, caci am avut taria de a rezista si a suferi toate jignirile si necazurile de care am avut parte de atunci. Pana la Revolutie am stat inchis, cu nu stiu ce diagnostic aiuristic, am suferit multe necazuri dar datorita firii mele descurcarete, am devenit un fel de infirmier fara salariu avand oarecum anumite privilegii pe care saracii bolnavi internati nu le aveau.

La Targu Ocna, la camin, m-a prins Revolutia. A fost ca un fel de izbavire temporara. Am fost intrebat daca vreau sa fiu pus in libertate, definitiv sau temporar. Am ales prima varianta. In schimb incercarile mele de a reintra in viata normala,de a-mi recapata macar locuinta, au dat gres. Toate cailemi-au fost inchise, refuzate etc. La Brasov am gasit putina intelegere laUzina de Autocamioane si am fost angajat ca muncitor necalificat la forja, munca fiind extenuanta. Nu am rezistat mai mult de 8 luni de zile, desi salariul era mare, dar munca m-a distrus fiziceste. Am revenit la Bacau, am reluat incercarile de a-mi reface viata, dar am esuat din nou.

Nu am avut incotro si am ajuns din nou la Caminul Targu Ocna, pentru ca nu aveam nici unde pune capul jos sa ma odihnesc. Am fost primit si am stat inca un an internat, pana am fost invatat de directorul de acolo sa ma transfer la alt camin, la Gasteni (Racaciuni-Bacau) unde voi putea avea mai multa. libertate, voi putea fi invoit sa mai merg prin Bacau, dupa cumparaturi etc.

Am acceptat si astfel am ajuns la Caminul Spital Neuropsihiatrie Gasteni, azi C. R. R. N. Racaciuni, unde ma aflu si acum. Aici am gasit si alte conditii de viata si de lucru. Am lucrat mult, dar am fost platit prost de salariati sau de oamenii din sat. Am lucrat orice mi se cerea, descurcandu-ma cu panza de bonfaier si cutitasul meu de lucru, unealta. pe care am pus baza lucrului meu.

In 1995 am suferit o raceala cumplita la uretra si am fost gata de moarte. Daca nu eram dus de urgenta la Spitalul din Bacau si operat de doctorul Anghelus, astazi nu mai era cine sa scrie aceste randuri. Am suferit foarte mult. Am stat nemancat la Reanimare 13 zile, numar care mi-a fost de bun augur. Am rezistat foamei, operatiilor, cusaturilor pe viu, taieturilor fara anestezie etc. si incet, in trei luni si jumatate cat am stat in spital, m-am repus pe picioare.

Revenirea mea la camin parca mi-a fost o alta nastere. Totul mi-a aparut nou, parca o alta viata. Incet am reusit sa-mi reiau lucrul si sa lucrez in lemn, mai ales icoane. Poate boala, nenorocirea prin care am trecut, sa ma fi legat mai mult ca in alte dati de lucrurile bisericesti. Lucrul mult, atentia sporita si pasiunea, in special, mi-au dat spor la treaba.

Casele oamenilor din sat, din imprejurimi, s-au umplut de lucruri sculptate, icoane, si in special bisericile. Icoanele erau donate de sateni acestora. Incet, incet, vestea mi s-a dus, ca sculptor, si asa am ramas si in ziua de astazi. Viata in camin, desi are multe retineri si nu se compara. cu viata din libertate, e destul de acceptabila. Asta depinde si de felul in care si-o creeaza omul. Bucurii nu sunt multe, dar cu atat mai mult pot fi apreciate.

S-au creat multe activitati culturale in camin, excursii ale bolnavilor prin diferite localitati din tara, totul este deosebit fata de felul in care era viata inainte, in felul de a fi al oamenilor, fie ei bolnavi sau salariati. Directorul de aici, Domnul Doctor Ovidiu Necula are multa intelegere fata de activitatile de creatie ale bolnavilor. Eu pot consemna participarea mea la un concurs national, concurs de sculptura., la care am participat si eu cu doua lucrari, propuse chiar de domnul director. Am castigat concursul si mi-a fost inmanat un premiu si Diploma. de Onoare la Leorda, Judetul Botosani. Asta a fost pentru mine o revenire, oarecum, la viata normala a oamenilor, mi-a oferit o posibilitate de a nu mai avea o inhibitie psihica fata de ceilalti muritori. Conteaza mult pentru noi, fiecare gest de apropiere, de recunoastere a calitatilor si aptitudinilor noastre.

Ce as putea sa. mai spun? Viata isi urmeaza cursul. Am mai vandut cateva icoane si in strainatate. Lucrez mai putin acum, poate si datorita lipsei de material care se cam face sesizata, poate si lipsa de comenzi, poate si renuntarea mea la activitati care presupun munca, atentie si pasiune, poate inaintarea in varsta.
Totusi iubirea fata de sculptura. ramane vie in inima mea si nu va inceta definitiv decat odata cu moartea, sentinta pe care o primim fiecare intr-o zi, fie ca suntem sfinti, oameni sau animale.

Vom merge deci inainte, spre viitor, cu pas hotarat, cu fruntea sus, ca icoana unui Mantuitor Vesnic, sculptat pe lemnul unei iluzii pamantene.

R. Sandulescu este un beneficiar din Centrul special Racaciuni care sufera de problerne de adaptare sociala.
Ovidiu Necula - director centru

Comments