povestiri

Arta ca regasire de sine, Centrul Trepte, Bucuresti

posted Jul 12, 2011, 4:02 AM by Reteaua Impreuna

Ortansa Moraru , Claudia Rai
- 2008-Nov-6 -
povestiri

Ne bucura nespus faptul ca avem posibilitatea de a povesti si altora despre lucrurile minunate pe care le realizam intr-un spatiu pe care il vom numi simplu, Centrul Trepte.

Centrul "Trepte" este un stationar de zi, aflat in Bucuresti, care se preocupa de problemele persoanelor cu dizabilitati psihice, incercand ca prin activitatile ocupationale pe care le pune la dispozitie sa ofere o forma mai umana de ajutor. Participarea la aceste activitati ne ajuta sa ne simtim valorizati, nediscriminati, sa comunicam mai bine si sa ne relaxam. Dar, sa ne prezentam...

Eu sunt Ortansa.Cunosc Centrul Trepte de aproape trei ani si tot de atata timp il frecventez, deoarece programul zilnic de activitati ocupationale m-a fascinat din prima clipa.

Pot spune ca, aici, am descoperit o adevarata familie. Ne leaga multe lucruri, atat suferinta cat si increderea in ceea ce facem; suntem uniti, impartasim propriile nostre experiente, invatam mult unii de la altii. O dovada a realei comunicari este faptul ca ceea ce iese din mainile noastre este admirat si nu lasa indiferenti oamenii care au pus suflet la crearea acestui Centru.Eu sunt Ortansa.Cunosc Centrul Trepte de aproape trei ani si tot de atata timp il frecventez, deoarece programul zilnic de activitati ocupationale m-a fascinat din prima clipa.Eu sunt Ortansa.Cunosc Centrul "Trepte" de aproape trei ani si tot de atata timp il frecventez, deoarece programul zilnic de activitati ocupationale m-a fascinat din prima clipa.

Pot spune ca, aici, am descoperit o adevarata familie. Ne leaga multe lucruri, atat suferinta cat si increderea in ceea ce facem; suntem uniti, impartasim propriile nostre experiente, invatam mult unii de la altii. O dovada a realei comunicari este faptul ca ceea ce iese din mainile noastre este admirat si nu lasa indiferenti oamenii care au pus suflet la crearea acestui Centru.

Dintre activitatile Centrului, pot aminti grupul de drama-terapie, unde ne punem in valoare aptitudinile artistice si unde suntem considerati mici actori cu suflete mari, grupul de psiho-educatie, o ocazie de a afla informatii despre boala noastra, aceasta devenind din necunoscutul care ne inspaimanta, doar o dificultate pe care invatam sa o depasim.

Munca noastra de creatie, de expresie dramatica, este in final prezentata pe scena deschisa cu ocazia Sfintelor Sarbatori de Pasti si de Craciun, unui public restrans de prieteni si colegi care ne coplesesc cu aplauze si incurajari, confirmand astfel, valoarea talentului nostru si aprecierea lor.

De asemenea, la Centrul "Trepte" functioneaza grupurile de arte: pictura, colaj, ceramica, tricotaje, lumanari parfumate, papier-maché.

Fiind o persoana cu inclinatie spre frumos, mi s-au potrivit foarte bine grupurile de arta, creativitatea si simtul artistic regasindu-se in ceea ce realizez. Impactul este deosebit: pe langa faptul ca ma simt bine si imi las imaginatia sa zburde, am satisfactia realizarii unor lucrari apreciate.

Un grup drag mie este si grupul de pictura, unde realizez tablouri individuale in care imi dezvolt simtul culorii si al desenului, dandu-mi o stare de bine si confort. Imi exprim, in mod spontan, bucuria prin culoare si imi exteriorizez starea de moment.

Tablourile mari le pictam in grup de patru persoane, folosim culori vii care dau o nota de optimism. Dupa ce tabloul este gata, de comun acord, ii dam si un titlu. Cel mai adesea, picturile noastre sunt abstracte, dar avem si lucrari cu tema.

Colajul este o combinatie de desen, culoare si carton, cu decupaje de hartie, descoperind prin diversitatea materialelor folosite, tot atatea modalitati de exprimare a starii sufletesti pe care o avem in acel moment.

Si cum orice artist trebuie sa aibe momentele lui de glorie, avem si noi un spatiu in care ne expunem produsele realizate din plinatatea sufletului nostru.

Eu sunt Claudia. Vin de ceva timp la Centrul "Trepte", unde ma simt foarte bine. Aici am invatat lucruri minunate, cum ar fi sa pictez, sa tricotez si sa scriu poezii.

Poeziile le creez din tot sufletul meu bogat si sincer pe care tin sa il impartasesc si celorlalti. Imi face foarte bine sa scriu pentru ca, astfel se poate comunica intr-o modalitate mai spontana si plina prin versuri, redand gandurile mele interioare in care am atata imaginatie si creativitate. Pentru mine, poezia este un lucru placut care ma bucura nespus.

O alta activitate in care am gasit relaxare este aceea de a tricota. Am acea rabdare de a lucra firul subtire al unui macramé si imi place sa inventez modele, creez adevarate bluze dantelate.

Particip si la grupul de pictura unde obisnuiesc sa pictez in ulei si apa. Cu ajutorul acestei indeletniciri care este pictura, poti sa calatoresti unde vrei. Poti fi la tara, la mare, la munte, in oceane. Poti fi oriunde. Atunci cand pictez culoarea este de obicei pastelata, cu albul si galbenul luminoase care ma transpun intr-o lume armonioasa, curata si pozitiva. Portocaliul reprezinta apusurile de soare, albastrul este culoarea sufletului meu, acel albastru deschis si pal care ma "imbratiseaza". Verdele reprezinta speranta. Culorile vorbesc!

Pictez glastre cu flori, apusuri de soare. Florile reprezinta pentru mine "portrete de oameni", fizionomii. Pare putin ciudat, dar eu asociez o pictura florala cu un chip. Cand culoarea este luminoasa si chipul este luminos. Este minunat. Toata fiinta mea prinde contur- este o fascinatie.

Am spus multe cuvinte despre ce inseamna pentru mine oamenii si activitatile de la Centrul Trepte, dar cel mai bine vorbeste despre toate acestea poezia mea:

`Din coltul intunecat, Ferestre lumineaza, Golul trist al fiinei mele, Iar tu esti... Un zâmbet de soare` (Fereastra)

Oameni adevarati

posted Jul 12, 2011, 4:01 AM by Reteaua Impreuna

chirila patrascu mirela
- 2008-Oct-17 -
povestiri

Metodele de terapie prin arte aplicate copiilor cu disabilitati sunt un model de urmat de catre cadrele didactice care au in clasa copii cu disabilitati.

In data de 6 si 7 oct 2008 am vizitat Centrul ,,VIS DE COPIL ’’ si Centrul Sf. Andrei din Craiova ,ocazie cu care am putut sa raspund multor intrebari pe care mi le-am pus in timpul desfasurarii activitatilor instructiv-educative din unitatea unde lucrez.. Plecasem cu ideea ca multi copii care au diferite deficiente , mai mult sau mai putin grave , sunt integrati in unitatile de masa ale invatamantului actual , fara a se tine cont de parerea unui psiholog sau a altor persoane capabile sa stabileasca ce este potrivit copiilor. In urma vizitei am observat importanta desfasurarii diferitelor activitati cu fiecare copil in parte , luarea in considerare a gradului de deficienta pe care il are dar si implicarea personalului in ajutorarea acestor copii.Chiar daca personalul nu beneficiaza de un salariu pe masura activitatii depuse , cum se intampla de fapt si in sectorul educatiei , am putut admira dragostea fata de ceea ce face a fiecarei persoane din aceste centre . .In cadrul fiecarei terapii am avut placerea sa observ si sa iau ca model un vast material didactic confectionat cu maiestrie de catre aceste doamne care dau dovada de multa experienta si profesionalism. In urma vizitei raman la aceeasi concluzie ,anume ca in cazul integrarii copiilor cu anumite deficiente trebuie sa se ia in calcul parerea unui psiholog competent , sa se respecte numarul maxim de copii inscrisi la o grupa , dar mai ales sa se asigure o permanenta legatura intre cadrele didactice si alte persoane care pot ajuta in principal copiii cu dificultati . Principalul parteneriat pe care ar trebui sa-l faca un cadru didactic este cel cu un psiholog. In acest fel am putea ajuta copiii si nu trebuie sa cadem in pacatul de a ne considera atotstiutori si sa dam diagnostice care nu trebuiesc date .adevarul este ca de multe ori problemele lor nu sunt observate cum trebuie si de catre cine trebuie, acestia ajungand sa indeplineasca cerinte peste sau sub posibilitatile lor individuale. E chipa care lucreaza in acest centru mi –a dat raspunsuri care imi vor fi de un real ajutor in munca de mai departe.Modelele de teste , metodele folosite in cadrul terapiei prin arte sunt cateva din lucrurile pe care ar trebui sa le observe si sa le cunoasca multe cadre didactice , mai ales cele care lucreaza si cu copii cu deficiente.Este un fel de invitatie la cunoastere pe care o adresez tuturor celor care-si iubesc meseria de dascal , panteru ca un celebru citat spunea : ,,Oameni , fiti umani ,iata prima voastra datorie ! Iubiti copilaria , ocrotiti-i jocurile, placerile si dragastoasele ei porniri !’’(J.J.Rousseau).

Clubul `Impreuna` de la Veritas

posted Jul 12, 2011, 4:00 AM by Reteaua Impreuna

Checiches Olimpia, beneficiar , Fundatia Veritas, Sighisoara
- 2008-Jun-2 -
povestiri

Un grup de o diversitate deosebita! Unit prin intelegere, nevoie de comunicare, de constiinta faptului ca diferentele ne exclud si ne unesc... ne exclud din marea societate si ne unesc intre noi!

Suntem `copii mai copti`, fiecare cu durerea, problema lui- cu totii am depasit cei 18 ani- unii cu mult mai mult, altii cu foarte putin! Unii traim in lumea beznei, altii nu mai stim, mergem singuri- fiecare cu lumea lui... Si totusi ne simtim bine impreuna! Ne-am sudat tocmai prin intelegerea nevoilor noastre `speciale`.

Ne lipseste `iesirea` in societatea noastra... dar este o `binecuvantare` faptul ca Fundatia Veritas a gasit modalitatea de-a acorda atentie si sprijin si celor neglijati, uitati de societate. Invatam ceva engleza, ceva informatica, invatam sa manuim un computer ca sa nu fim atat de departe de timpul care inghite distantele.

Suntem diferiti dar ne intindem mana unul altuia si invatam ce-i toleranta, dragostea fata de cel de langa tine! Invatam sa traim in societate, sa ne acomodam intregului, univesului.

Fara o mana te poti descurca?... Grupul nostru spune ca DA! Prin vointa, prin autodepasire!... O dovedeste un membru al grupului: P.Nelu.

Poti manui un computer daca nu-ti functioneaza bine mainile? Prin vointa si perseverenta DA! Adaptare si readaptare o dovedeste un alt membru al grupului:A.Viorel.

Daca vreti sa ne cunoasteti mai mult cititi articolele noastre urmatoare...
Noi suntem: Clubul Impreuna din cadrul Fundatiei Veritas, Sighisoara….

Contact Fundatie:

T/F: 0265 777 844
Email: veritas@veritas.ro

Despre mine si lucrurile ce imi plac

posted Jul 12, 2011, 4:00 AM by Reteaua Impreuna

Alexandru Murvai
- 2007-Dec-12 -
povestiri

`Am multe lucruri de spus si cred ca aici este locul potrivit.`

`Sunt Alexandru Murvai, elev in clasa a VII-a, la Centru Scolar Pentru Educatie Incluziva nr.1 Oradea. Am 17 ani. Eu sunt talentat la golf, la desen si imi place sa navighez pe internet, pe google. Ziua de joi este una placuta pentru mine deoarece atunci ma duc la calculator cu domnul profesor Kiss, apoi vine doamna educatoare Liliana, care imi da o foaie de hartie si ma lasa sa lucrez cum simt eu. Impreuna discutam despre ceea ce am reprezentat in desenele mele. Cand joc golf imi place sa ma imbrac in alb, iar cand sunt pe google ma imbrac in negru. Imi place la internet unde aflu informatii multe despre golf si hoteluri. Sunt bucuros cand pictez sau desenez,` spune Alex.

Alexandru este diagnosticat cu sindrom autist, traieste, dupa cum reiese din cele scrise de acesta, intr-o lume a lui, inteleasa doar de el. Are preferinte pentru anumite activitati si prefera sa stea in preajma anumitor persoane.El are o atitudine ludica, ii place muzica romantica si in special in desenele lui se regasesc imagini ale unor biserici, lumea lui interioara si nedescifrata de ceilalti. Participa cu interes si placere la atelierele de arta desfasurate in unitatea nostra, in cadrul anumitor proiecte de dezvoltare scolara.

Din relatarile doamnei profesor de desen Liliana Sarb, Alex este un talent in acest domeniu, lucru constatat observandu-i lucrarile. Multumiri pentru oportunitatea oferita de a vorbi despre asemenea copii, despre talentul lor ascuns si greu observabil in alte medii decat cel scolar.

Contact:

Email:maiaindrie@yahoo.com

Povestea vietii mele!

posted Jul 12, 2011, 3:57 AM by Reteaua Impreuna

Romeo Sandulescu (beneficiar)
Centrul de Reabilitare si Recuperare NeuroPsihiatrica,Racaciuni, Bacau

- 2007-Oct-5 -
povestiri

Nici un sfat nu e mai cinstit decat acela care se da pe o nava in pericol (citat din Leonardo da Vinci). Daca a ajunge la varsta maturitatii inseamna ca ajungi in pericol, atunci ma complac si eu in ideea ca, fiind bolnav fizic si ramolit psihic, am intrat si eu cu dreptul in viata. Dar nu asta ma face sa-mi spun in mare povestea, ci faptul ca, pericolul amintit mai sus poate cuprinde si alte persoane si destainuirea unuia poate oarecum proteja pe celalalt.

De la publicarea acestui articol in revista Impreuna (septembrie 2004), Romica Sandulescu a decedat, in urma unei lungi suferinte. Romica le va lipsi foarte mult tuturor celor care l-au cunoscut.
Odihneasca-se in pace!

Daca a ajunge la varsta maturitatii inseamna ca ajungi in pericol, atunci ma complac si eu in ideea ca, fiind bolnav fizic si ramolit psihic, am intrat si eu cu dreptul in viata. Dar nu asta ma face sa-mi spun in mare povestea, ci faptul ca, pericolul amintit mai sus poate cuprinde si alte persoane si destainuirea unuia poate oarecum proteja pe celalalt.

M-am nascut in ziua de 3 februarie 1950, cu 100 de ani mai tarziu decat Marele Eminescu. Am vazut lumina intr-un fost hotel in mijlocul orasului Bacau, oras pe care nu aveam sa-l mai parasesc definitiv decat in anul nefast 1985, an in care am ramas si singurul din familia Sandulescu, prin moartea mamei mele, suferinda de boala secolului, diabetul. Am avut o copilarie cam bolnavicioasa, multi medici spunandu-i mamei mele ca nu prea am sanse sa traiesc datorita unei colite cronice. Am rabdat mult tratament cu stoicism si multe retineri de la anumite privilegii copilaresti, dar am avut o fire rabdatoare de mic copil, si am stiut sa inlocuiesc anumite jocuri si libertati cu altele. Aminvatat sa scriu si sa citesc de la varsta de 5 ani. Bucuria mea cea mare a fost in schimb atunci cand am reusit sa pun mana pe un bricegut al tatalui meu si sa incep a ciopli o bucatica de lemn.

Dand anumite forme lemnelor credeam ca am sa ajung insusi Domnul Dumnezeu si imi puneam toata speranta vietii mele in sculptura. Avand in vedere varsta frageda pe care o aveam, ma feream sa nu fiu vazut de parinti, care mi-ar fi interzis sa umblu cu obiecte taioase. Asta pana intr-o buna zi, cand eram cat pe ce sa-mi retez degetul aratator de la mana stanga. Tatal meu s-a enervat, a aruncat briceagul care a ramas infipt intr-un gard si mi-a interzis sa mai am de-a face cu asemenea scule “periculoase”.

Toate obiectele interzise te atrag, ceea ce am patit si eu.Am luat briceagul cu pricina, l-am trecut in contul meu si am continuat munca mea cu lemnisoarele.
Vazand ca nu pot fi convins sa renunt, parintii au inceput sa-mi inlesneasca munca, sa ma sfatuiasea si sa ma invete chiar anumite modalitati de lucru. Asa am intrat in fagasul normal al sculpturii incepatoare si am inceput treptat sa-mi fac singur jucarii, “lucruri de arta”, cum imi placea pe atunci sa le spun.

Odata cu intrarea la scoala, am intrat paralel si la scoala de muzica din Bacau, atunci infiintata, la sectia vioara. Am invatat mult, am avut programe de lucru prelungite, dar le faceam fata cu brio, mai ales cand ma gandeam ca in timpul liber am sa ma pot “desfata” cioplind in lemnele mele orice fel de nazbatii care imi treceau prin cap, altele chiar in concordanta cu lucrul manual de la scoala. Asa au trecut anii scolii primare, au trecut si bolile de care sufeream, asta si datorita renuntarii ascunse la medicamente si ingurgitarii din cand in cand a unui paharel de vin nobil, de care tata avea grija sa nu lipseasca din casa, mai ales dupa o masa buna.

Am dat singur examen la liceul de muzica, reusind si facand o mare bucurie parintilor mei, in special tatalui, mare iubitor de muzica culta. N-am reusit sa-l termin in schimb, datorita unei neintelegeri cu conducerea scolii, care desi avea oameni destul de valorosi tehnic, dar lasau de dorit, fiind si mari amatori de chilipiruri. Pentru mine a fost suficient cat am invatat sa cant si sa manuiesc arcusul si chiar pianul.

M-am transferat la Liceul teoretic Uf.3 Bacau, sectia reala, unde din cauza decalajului avut la liceul de muzica, unde se punea accent mai mult pe studiul viorii, am ramas un an sa repet clasa a X-a. A fost cam greu de recuperat, am invatat in schimb mult si a dat Dumnezeu de am terminat si liceul, cu “Diploma de Bacalaureat”. Lucrul cu cutitul insa nu l-am lasat, lucrand fel si fel de obiecte de camera, de arta, rame de tablouri, draperii, masute, etc. Am inceput cu drag apoi sa practic si pictura fiind atras de marii maestrii ai Renasterii si cautand sa el urmez exemplul. Pe langa toate acestea am mai avut o mare pasiune: fotbalul. L-am incercat. N-a mers. A mers in schimb voleiul pe care o vreme l-am jucat cu succes, la o echipa bacauana din divizia A, “Viitorul Bacau”.

Anii de tinerete au fost frumosi din toate punctele de vedere. Am inceput si practicarea serviciilor, in special in domeniul merceologiei. Au inceput bineinteles si necazurile, dar ele nu erau de asemenea natura incat sa descurajeze un om optimist ca mine. Cele mai zdravene le inecam si intr-un chefulet cu prietenii, pana noaptea tarziu, apoi reluam de la cap viata de zi cu zi, cateodata monotona, alte ori mai vioaie, ca viata unui om obisnuit. Din cand in cand ma reintorceam la vechea mea pasiune, sculptura. La 2o de ani am fost luat si in armata, la infanterie in Botosani. Perioada am facut-o normal, greu ca la infanterie, dar avand liceul am fost trimis la scoala de infirmieri gradati in Iasi. Aici am avut parte de o armata usoara si m-am descurcat de minune. Cam asta mi-a fost armata.

Venind inapoi, mi-am reluat vechea activitate de merceolog. Viata a continuat pe drumul ei firesc, cand mai placut, cand mai rau,dar destul de acceptabil, pana la un moment dat cand in viata mea a intervenit o cotitura care mi-a distrus personalitatea, ambitia de a mai trai, in fine un fel de moarte psihica pe fond de nebunie fictiva. Dupa moartea mamei mele, care s-a produs in anul nefast 1985, am avut o cearta cu un vecin, care vezi Doamne era procuror, cearta de la un bec de pe hol. M-a
amenintat, l-am palmuit si asta m-a distrus.
Intr-o seara cand am venit de la serviciu, am gasit curentul intrerupt. M-am culcat, a doua zi dimineata urmand a pleca cu noaptea in cap din nou la serviciu, si am lasat ca de obicei usa deschisa (nu inchideam niciodata cu yala) si dimineata m-am trezit intre gratii, internat la Caminul Neuropsihic Targu-Ocna, caminul cel mai afurisit in materie, din tara. Asta a fost razbunarea domnului “Tovaras Procuror”.

De aici mi-a inceput calvarul. Viata mea si-a pierdut rostul, dar multumesc lui Dumnezeu, caci am avut taria de a rezista si a suferi toate jignirile si necazurile de care am avut parte de atunci. Pana la Revolutie am stat inchis, cu nu stiu ce diagnostic aiuristic, am suferit multe necazuri dar datorita firii mele descurcarete, am devenit un fel de infirmier fara salariu avand oarecum anumite privilegii pe care saracii bolnavi internati nu le aveau.

La Targu Ocna, la camin, m-a prins Revolutia. A fost ca un fel de izbavire temporara. Am fost intrebat daca vreau sa fiu pus in libertate, definitiv sau temporar. Am ales prima varianta. In schimb incercarile mele de a reintra in viata normala,de a-mi recapata macar locuinta, au dat gres. Toate cailemi-au fost inchise, refuzate etc. La Brasov am gasit putina intelegere laUzina de Autocamioane si am fost angajat ca muncitor necalificat la forja, munca fiind extenuanta. Nu am rezistat mai mult de 8 luni de zile, desi salariul era mare, dar munca m-a distrus fiziceste. Am revenit la Bacau, am reluat incercarile de a-mi reface viata, dar am esuat din nou.

Nu am avut incotro si am ajuns din nou la Caminul Targu Ocna, pentru ca nu aveam nici unde pune capul jos sa ma odihnesc. Am fost primit si am stat inca un an internat, pana am fost invatat de directorul de acolo sa ma transfer la alt camin, la Gasteni (Racaciuni-Bacau) unde voi putea avea mai multa. libertate, voi putea fi invoit sa mai merg prin Bacau, dupa cumparaturi etc.

Am acceptat si astfel am ajuns la Caminul Spital Neuropsihiatrie Gasteni, azi C. R. R. N. Racaciuni, unde ma aflu si acum. Aici am gasit si alte conditii de viata si de lucru. Am lucrat mult, dar am fost platit prost de salariati sau de oamenii din sat. Am lucrat orice mi se cerea, descurcandu-ma cu panza de bonfaier si cutitasul meu de lucru, unealta. pe care am pus baza lucrului meu.

In 1995 am suferit o raceala cumplita la uretra si am fost gata de moarte. Daca nu eram dus de urgenta la Spitalul din Bacau si operat de doctorul Anghelus, astazi nu mai era cine sa scrie aceste randuri. Am suferit foarte mult. Am stat nemancat la Reanimare 13 zile, numar care mi-a fost de bun augur. Am rezistat foamei, operatiilor, cusaturilor pe viu, taieturilor fara anestezie etc. si incet, in trei luni si jumatate cat am stat in spital, m-am repus pe picioare.

Revenirea mea la camin parca mi-a fost o alta nastere. Totul mi-a aparut nou, parca o alta viata. Incet am reusit sa-mi reiau lucrul si sa lucrez in lemn, mai ales icoane. Poate boala, nenorocirea prin care am trecut, sa ma fi legat mai mult ca in alte dati de lucrurile bisericesti. Lucrul mult, atentia sporita si pasiunea, in special, mi-au dat spor la treaba.

Casele oamenilor din sat, din imprejurimi, s-au umplut de lucruri sculptate, icoane, si in special bisericile. Icoanele erau donate de sateni acestora. Incet, incet, vestea mi s-a dus, ca sculptor, si asa am ramas si in ziua de astazi. Viata in camin, desi are multe retineri si nu se compara. cu viata din libertate, e destul de acceptabila. Asta depinde si de felul in care si-o creeaza omul. Bucurii nu sunt multe, dar cu atat mai mult pot fi apreciate.

S-au creat multe activitati culturale in camin, excursii ale bolnavilor prin diferite localitati din tara, totul este deosebit fata de felul in care era viata inainte, in felul de a fi al oamenilor, fie ei bolnavi sau salariati. Directorul de aici, Domnul Doctor Ovidiu Necula are multa intelegere fata de activitatile de creatie ale bolnavilor. Eu pot consemna participarea mea la un concurs national, concurs de sculptura., la care am participat si eu cu doua lucrari, propuse chiar de domnul director. Am castigat concursul si mi-a fost inmanat un premiu si Diploma. de Onoare la Leorda, Judetul Botosani. Asta a fost pentru mine o revenire, oarecum, la viata normala a oamenilor, mi-a oferit o posibilitate de a nu mai avea o inhibitie psihica fata de ceilalti muritori. Conteaza mult pentru noi, fiecare gest de apropiere, de recunoastere a calitatilor si aptitudinilor noastre.

Ce as putea sa. mai spun? Viata isi urmeaza cursul. Am mai vandut cateva icoane si in strainatate. Lucrez mai putin acum, poate si datorita lipsei de material care se cam face sesizata, poate si lipsa de comenzi, poate si renuntarea mea la activitati care presupun munca, atentie si pasiune, poate inaintarea in varsta.
Totusi iubirea fata de sculptura. ramane vie in inima mea si nu va inceta definitiv decat odata cu moartea, sentinta pe care o primim fiecare intr-o zi, fie ca suntem sfinti, oameni sau animale.

Vom merge deci inainte, spre viitor, cu pas hotarat, cu fruntea sus, ca icoana unui Mantuitor Vesnic, sculptat pe lemnul unei iluzii pamantene.

R. Sandulescu este un beneficiar din Centrul special Racaciuni care sufera de problerne de adaptare sociala.
Ovidiu Necula - director centru

O zi din viata lui Adrian Tabol

posted Jul 12, 2011, 3:55 AM by Reteaua Impreuna

Adrian Tabol
- 2005-Dec-23 -
povestiri

Aici doar ma jucam, nu faceam nimic altceva. Am scris la mama mea acasa sa vina sa ma mai ia si pe mine pe acasa sa-mi cunosc si eu fratii si surorile mele. Si m-a luat o data pe an, apoi am gasit-o pe Ali Mavis si mi-am rugat parintii sa ne lase pe amandoi sa locuim acasa la ei pentru ca fratii au plecat fiecare la casele lor; am rugat-o sa-mi dea numai o semnatura precum ca ei sunt insotitorii nostri. Dar au preferat sa nu faca asta.

Viata mea este asa.

Ma numesc Adrian Tabol. M-am nascut in Sat Vladomira, Com. Trifesti, Jud. Iasi, in 1961 si in 1963 medicii au descoperit ca am encefalopatie infantila. Parintii lucrau; vazand ca nu au cu cine sa ma lase acasa m-au dus la un Camin Spital, jud. Suceava – Siret – de asta care avea si gradinite si scoli de la l-Vlll. Cand am ajuns acolo profesorii cand au vazut ca nu pot merge pe picioarele mele m-au intrebat cum ma cheama. Eu am spus si ei mi-au mai spus ca cine o sa ma care pe mine in spate pina la scoala si inapoi?

La Caminul cela era o infirmiera care ma iubea, asa, nu stiu de ce, si mi-a spus ca daca am sa o ascult o sa ma invete ea macar sa ma iscalesc; eu m-am bucurat foarte mult cand am auzit. Mi-a adus un abecedar de-al ei de cand era ea la scoala cred. Asa am invatat eu sa citesc si sa scriu mai mult singur. Cred ca Dumnezeu mi-a dat harul asta sa pot sa invat si singur.

“Cred ca Dumnezeu mi-a dat Harul asta sa pot sa invat si singur”

Si asa au trecut anii pana cand am implinit 18 ani si m-au adus aici. Aici doar ma jucam, nu faceam nimic altceva. Am scris la mama mea acasa sa vina sa ma mai ia si pe mine pe acasa sa-mi cunosc si eu fratii si surorile mele. Si m-a luat o data pe an, apoi am gasit-o pe Ali Mavis si mi-am rugat parintii sa ne lase pe amandoi sa locuim acasa la ei pentru ca fratii au plecat fiecare la casele lor; am rugat-o sa-mi dea numai o semnatura precum ca ei sunt insotitorii nostri. Dar au preferat sa nu faca asta.

Au preferat sa se apuce de bautura decat sa aiba grija de noi.

Aici ma taram eu la televizor in genunchi si-n maini vreo 10-12 ani pana au venit niste straini (D-na Ema) si mi-au adus un scaun cu rotile. Ali Mavis este cea mai buna prietena a mea. Ea are grija de mine de multi ani si sunt fericit ca este cu mine.

Apoi a venit Dr. Ovidiu Necula ca director de institutie si s-a ocupat de fiecare pacient in parte dorind sa faca cu noi ceva sa iesim in societate. A facut tobosari, papusari, totusi sa ne mai scoata din incinta cate putin si asta mi-a placut mie. Si mi-a venit si mie randul sa fiu intrebat de dumnealui ce stiu sa fac sau ce pot sa fac si eu. Si nu stiu, va spun drept ca nu stiu de unde mi-a venit ideea, gandul ca as vrea sa lucrez la computer. De fiecare data cand eram vizitati de straini directorul intreba de un computer pentru mine. A trecut mult pana mi-a adus un computer direcoarea de la Ungureni si ei vreau sa-i multumesc.

Persoana care m-a invatat sa lucrez la computer este Vali Racila, psiholog, eu îi spun instructor, care a venit acum 3-4 ani. El m-a invatat sa scriu texte pentru piese de teatru. Am fost si scenarist si regizor de teatru intr-o piesa numita “Patima”, moartea lui Iisus. Si acum nu de mult mi s-a oferit un birou, un loc linistit in care sa lucrez. Aici am facut o mica statie de radioficare pentru a transmite muzica si programul radio in toate saloanele.

Si sa vedeti ce mai fac eu. Cer de la Vali casetele cu spectacolele care au fost filmate si le transform in Cd-uri – m-am gindit eu ca eu as vrea sa le arat si celorlalti spectacolele noastre. Vali care are grija sa vada si cei care nu pot sa faca ceva dar vreau sa le arat si eu.

Vin aici zi de zi cu mare drag de la orele 7—21 acum lucrez la niste Rugaciuni, adica copiez din mai multe carti pe computer si dupa asta scot un exemplar si ma duc la D. Director si ii spun ca am nevoie de atatea exemplare si dupa asta eu cu Ali Mavis le capsam si le dam la cei ce stiu sa citeasca si le pastreaza.

Tare ma bucur cand le dau eu ceva facut de mine dar cartile astea de Rugaciuni le scriu si le dau o data pe an din cauza ca nu prea stau bine cu hartia; trebuie hartie multa tare sa fac eu o carticica cu 10—12 pagini x 150 de carti dar e pacat sa nu faci pe computerul asta ceva, ca e cel mai bun din tot centrul nostru.

A venit acum in primavara cineva iar eu si Vali Racila am cerut un computer nou. Ea mi-a spus sa ma rog la Dumnezeu sa poata face rost de asa ceva si uite ca Dumnezeu a tinut si cu ea si cu mine. ai intr-adevar mi-a trimis un computer foarte bun. Acest computer este viata mea de zi cu zi eu si uneori cand sunt trist vorbesc cu el si sunt foarte bucuros ca il am.

Vreau sa multumesc mult pentru bucuria si cadoul oferit la implinirea a 42 de ani!
Multumesc foarte mult!

O ZI DIN VIATA MEA

O zi din viata mea a fost astazi cind personalul FSC a venit in vizita si mi-a urat succes la noul computer. Deja am inceput sa scriu articolul care la ora 18 a fost gata.

O poezie compusa de Adrian mamei sale

Ce suflet trist am
Ce suflet trist mi-au daruit parintii din parinti,
De-au inceput numai in mine atatea suferinte,
Ce suflet trist far’ de rost si din ce in ce e mai rau,
Ca dup-atatea amagiri tot mai sper ca voi
Fi acasa. Cum nu stie ca va fi judecata de
Dumnezeu vre-odata?
Oh, Sfintii Sfintilor luati-ma cu voi...

Din nou de la Adrian Tabol - Asa e viata

posted Jul 12, 2011, 3:48 AM by Reteaua Impreuna

Adrian Tabol
- 2005-Dec-7 -
povestiri

Noi toti avem nevoie de-o mangaiere sufleteasca, o alintare mai mult, o invatare, ca aproape toti suntem abandonati,lasati de parinti si avem nevoie mare de mangaiere si alintare parinteasca,iar cei care lucreaza aici, indiferent de functii, mai inlocuiesc pe parintii nostri, iubirea si alintarea sufleteasca.

Ma numesc Adrian Tabol; sunt aici la CRRN de 24 de ani si as vrea sa scriu si eu ceva despre colegii cu care locuiesc in acest Centru:

Eu vin de la mine din dormitor la Biroul de Informatica, ca acolo lucez eu si tot acolo este si Studioul de Radioficare cu circuit inchis, adica transmitem fel de fel de stiri si din societate si din Centrul nostru si am sa va spun niste realitati de-ale unor colegi de a mei.

A venit o lege, ca aici si in toate Centrele de Recuperare si Reabilitare sa ramana numai 75 de rezidenti si o parte din ei sunt foarte nervosi, agitati, pentru ca au venit Asistente Sociale pe la toate sectiile cu evaluarea la fiecare in parte. Unii vor sa plece, dar altii nu vor. De exemplu m-am intalnit cu F. si l-am intrebat daca-i place muzica pe care o difuzez si mi-a spus ca el nu a reclamat nici mancarea proasta, absolut nimic si ca-i ia placut intotdeauna tot ce-a fost aici in Centrul in care locuieste. C. ii spune: “Taci ba, ca mie nu-mi place aici. Eu ma duc la alt spital, ca aici nu-mi place mancarea.” El zice ca vrea sa plece cu orice pret de aici.
Mai este A. care lucreaza aici, si ce galagie mai face si ea cand nu-i convine ceva, injura de toti Sfintii pe sala si ne intrerupe noua transmisia. Eu ies afara sa vad ce se-ntampla si cateodata ma mai aleg cu cate-o injuratura.
Dar eu fiind mai intelegator ca ei, le dau de ales, adica le spun: “Ori vorbiti frumos cu mine, ori nu vreau sa va mai vad. Si atunci ei stau si se gandesc ca nu o sa mai poata alege muzica pe care o asculta, ca eu sunt muzicologul, tehnician de sunet, si nu au incotro cu mine. Tot de mine au nevoie. Sunt insa multi care ii supara pe mebrii personalului, adica mereu le bat capul ca sa le dea drumul de aici, altii le bat capul sa ramana aici, ca ei nu pot munci in societate. De fapt sunt multi care fug de treaba.

Dar daca stam si ne gandim, noi toti avem nevoie de-o mangaiere sufleteasca, o alintare mai mult, o invatare, ca aproape toti suntem abandonati, lasati de parinti si avem nevoie mare de mangaiere si alintare parinteasca, iar cei care lucreaza aici, indiferent de functii, mai inlocuiesc pe parintii nostri, iubirea si alintarea sufleteasca.

Dar vezi ca unii dintre noi, chiar mai multi, nu se multumesc numai cu iubire. Ei vor si anumite lucruri, adica vor sa le aduca cate ceva de acasa. Dar vezi ca unii dintre noi, chiar mai multi, nu se multumesc numai cu iubire. Ei vor si anumite lucruri, adica vor sa le aduca cate ceva de acasa. Se mai intampla uneori sa ne mai aduca cate ceva, dar eu vad ca nu se poate pentru toti cati sunt aici, nu-i asa? Chiar si eu sunt in aceasi situatie, am si eu nevoie de iubire parinteasca, invatare de-o scoala, ca eu nu am invatat nici o clasa macar si mai am nevoie sa mai stiu si Limba Engleza ca eu de vreo 9-10 ani lucrez la Computer.
Dar mai avem aici si utilizatori care beau si fac urat. Si asta nu-i prea frumos...
Am si eu o prietena pe care o cheama A.M. Este harnica peste tot unde este nevoie, se baga sa rezolve daca poate rezolva nu stiu ce. Eu sunt foarte multumit de ea.
Inchei aici articolul pentru Revista Centrului nostru de Recuperare si Reabilitare, “Asa e Viata”, dorindu-le tuturor salariatilor de aici putere si iubire sufleteasca ca sa aiba ce ne oferi noua utilizatorilor si multa sanatate si fericire! La Revedere.

O scrisoare de la Paul

posted Jul 12, 2011, 3:48 AM by Reteaua Impreuna

Paul(beneficiar)
- 2005-Nov-12 -
povestiri

Azi iti scriu dintr-o casa mare, pe care o impart cu alti 19 copii, sperand ca maine iti voi desena o floare de acasa. Zi de zi merg la niste oameni, pe care-i stiu dupa nume, ca sa invat sa traiesc singur, intr-o zi, fara ajutor! Unul ma invata sa pronunt cuvinte si sa spun tot ce am pe suflet, altul ma ajuta sa ma misc, sa ma joc, sa alerg, altul ma indeamna sa gandesc singur si sa aflu cine sunt.

Acest material a fost publicat cu acordul si sprijinul institufiei sus-mentionate.
Poate va intrebati cine sunt ? Va voi raspunde eu, copaul din casuta-pavaion, caci e o intrebare ce se naste si in sufletul meu! Desi m-am nasut cu o problema in plus fata de alti copii, si inima mea bate in acelasi ritm ca la ceilalti.

Azi iti scriu dintr-o casa mare, pe care o impart cu alti 19 copii, sperand ca maine iti voi desena o floare de acasa. Zi de zi merg la niste oameni, pe care-i stiu dupa nume, ca sa invat sa traiesc singur, intr-o zi, fara ajutor! Unul ma invata sa pronunt cuvinte si sa spun tot ce am pe suflet, altul ma ajuta sa ma misc, sa ma joc, sa alerg, altul ma indeamna sa gandesc singur si sa aflu cine sunt.

Chiar si lectiile le pregatesc impreuna cu cineva, caci singur este foarte greu. Uneori merg in oras ca sa ma distrez ca ceilalti copii dar cel mai mult imi place la scoala sau la gradinita unde invat cum sa-mi colorez viata. Colegii mei ma viziteaza uneori aici, in Centru, adica acasa la mine!

Uneori mai pleaca un copil, sau vine altul si astept sa-mi vina randul la plecat intr-o familie adevarata. Azi voi merge pe terenul de joaca din Centru ca sa ma dau in leagan impreuna cu ceilalti copii sau pe tobogan, desi cel mai tare imi place sa arunc mingea in cosul de baschet.

Daca e innourat atunci stau sau daca ploua sau ninge prea tare prefer sa construiesc casute, sa desenez oameni, sa colorez lucruri frumoase. Deja m-am obisnuit cu cativa oameni care au grija de mine zi si noapte. Ei sunt parintii mei si-i iubesc! Sper ca ma vei vizita deseori ca sa vezi ce frumos pot sa cresc.

Vezi tu, am o multime de mame si de tati care ma ajuta in orice moment, dar de fapt ei ma pregatesc pentru o familie adevarata!

Povestea lui Marcel si poemele sale

posted Jul 12, 2011, 3:47 AM by Reteaua Impreuna

Marcel Cepoi
CRRPH Comanesti, Bacau

- 2005-Sep-22 -
povestiri

Majoritatea anilor primiti in dar de la Bunul Dumnezeu i-am petrecut in institutii de ocrotire, unde m-am bucurat si eu de clipele placute ce mi le-a oferit viata, chiar daca mi-a lipsit familia. Dupa multe peregrinari, am gasit aici un camin in care ma simt “ca la mama acasa”, unde am aflat ambianta, caldura sufleteasca, respectul fata de fiinta umana din partea personalului care ne ingrijeste.

Cand am contactat Centrul de la Comanesti, dorind sa aflam mai multe despre evenimentul fericit, descris in urmatoarea rubrica, Directorul ne-a rugat sa-l prezentam pe talentatul Marcel Cepoi.

Ma numesc Marcel Cepoi, am 48 de ani, persoana cu deficienta fizica, gradul II permanent, cu diagnosticul de: sechele dupa polio-mielita a membrelor inferioare, amputatia membrului inferior 1/3, coapsa dreapta. Din anul 1985, sunt internat in Caminul Spital, Centrul de Ingrijire, Asistenta si Recuperare din orasul Comanesti, Bacau. Copilaria mea a fost plina de nelinisti, am locuit in mai multe camine-spital din cauza situatiei mele social-materiale si de sanatate.

Majoritatea anilor primiti in dar de la Bunul Dumnezeu i-am petrecut in institutii de ocrotire, unde m-am bucurat si eu de clipele placute ce mi le-a oferit viata, chiar daca mi-a lipsit familia. Dupa multe peregrinari, am gasit aici un camin in care ma simt “ca la mama acasa”, unde am aflat ambianta, caldura sufleteasca, respectul fata de fiinta umana din partea personalului care ne ingrijeste.

Aici am linistea si conditiile propice sa ma manifest cultural-spiritual; exemplific mai jos crampeie ale modestei mele inzestrari.

Din placheta de debut “Goana dintr-un cal legat”, Editura Corgal Press, 1999, Bacau:

Trecere
Iarba m-ajunge si pietrele-aud
Vaca ma muge, taranii asud.
Trec randuri de garduri
Pe drum desfundat, lemnele ard,
Raspuns prescurtat.

Intreaba Ploaia
Prin geamul spart intreaba ploaia…
Cum poate omul sa se-nchida-n el
, Cum poate tine-n piept vapaia
Fara sa arda intr-un fel?

Din placheta de versuri ‘Zari colbuite’, la Editura Corgal Press, 2003, Bacau:

Rataciti
Rataciti in asta lume,
Cu tarana si cu glod,
Dam cuvintelor un nume,
Nelegandu-le cu-un nod
. Mintea, spre minciuni ne poarta…
Desi spunem adevaruri
Si mai dam cu vina-n soarta…
Incercand sa umplem gauri.

La Rand
Muindu-si codru de paine,
O bucatica pe-o singura noapte
Si-o alta lasata pe maine,
Doar cat sa incapa-ntr-o cana cu lapte.
Si-i vor ramane doi mieji:
Unul al zilei si altul al noptii
Cati atunci vor fi treji,
Stand la rand s-apuce doua portii?

Salcamul
Salcamul nu inteapa
Limba cantaretului din frunza...
Atata rabdare, atata nemiscare,
Pentru atatea infrunziri…
Doar cate o creanga
Odihnita in spuza,
Mai pleaca dupa cantul sperlei
Ecoul scurtelor nedumeriri.

Urma Mea
Urma mea,
Nu poate sa presara stele,
Doar colbul drumului
Pasindu-l il ridic.
Si lacrima necazului ma spele,
Atunci cand
Nu mai inteleg nimic.

Ceva din viata lui Sirius

posted Jul 12, 2011, 3:46 AM by Reteaua Impreuna

Adrian tabol
- 2005-Sep-16 -
povestiri

De mic sta prin spitale. In prezent este internat in C.R.R.N. Gasteni. Familia l-a uitat de tot. Nimeni nu-l viziteaza. Dar Sirius este optimist si se face iubit de toti cei ce-l incojoara. Nu vorbeste, nu aude, dar ii intelege pe toti. Colaboreaza la diferite activitati in cadrul Centrului deoarece mainile ii sunt bune.

Se numeste Cezar Bernard Sirius si s-a nascut la 25 martie 1986, in com. Tamasi Jud. Bacau. Mama sa, Ecaterina s-a imbolnavit inca din luna a III-a de sarcina, iar Sirus a fost nascut bolnav, diagnosticul medical fiind encefalopatie infantila, cardiopatie congenitala, semianchiloze ambii genunchi.

De mic sta prin spitale, in prezent este internat in C.R.R.N. Gasteni.
Familia l-a uitat de tot, nimeni nu-l viziteaza. Dar Sirius este optimist si se face iubit de toti cei ce-l incojoara. Nu vorbeste, nu aude, dar ii intelege pe toti. Colaboreaza la diferite activitati in cadrul Centrului deoarece mainile ii sunt bune.

Nu de mult a inceput sa confectioneze martisoare si cineva vrea sa-l invete sa coase goblenuri. Este foarte interesat sa faca cat mai multe lucruri si le face cu multa veselie. Nu cunoaste lumea de afara. Centrul pentru el este casa, familia si ceva din viata lui.

1-10 of 17

Comments