dramaterapie‎ > ‎

Dramaterapie pentru toti!

posted Jul 11, 2011, 11:29 PM by Reteaua Impreuna
Mihai Razus
Actor si presedinte
“Art Free Zone“, Bucuresti

- 2006-Nov-9 -
dramaterapie

Ma numesc Mihai Razus si sunt actor. Pana in anul 2000 am crezut ca Actoria si Arta nu slujesc decat relaxarii individului sau declansarii constiintei spectatorului. Ma bucur sa vad ca aceasta arta trece dincolo de aceste granite.


Ma numesc Mihai Razus si sunt actor. Pana in anul 2000 am crezut ca Actoria si Arta nu slujesc decat relaxarii individului, declansarii constiintei spectatorului. Directorul Centrului de Recuperare si Reabilitare a Persoanelor cu Handicap mintal (CRRPH) al sectorului 2, dr. E. Botnariu m-a vazut “la lucru” intr-un moment de pantomima si mi-a propus sa vin pe la Centru, sa vad cum s-ar adapta tinerii asistati de acolo. M-am dus la CRRPH si, fara multe introduceri, am inceput sa lucrez cu 15 asistati cu retard mintal. A fost “dragoste la prima vedere” si, de atunci, am inceput sa lucrez chiar cate 3 sedinte pe saptamana.

Acum pot sa va unesc toate informatiile pe care le-am insirat in aceasta introducere, spunandu-va ca de 2 ani de zile lucrez in paralel cu doua grupuri tinta:

• Cel din CRRPH, cu asistatii cu retard, cu varste biologice intre 25-35 ani si mentale, 7-14/15 ani- cu care am incercat un program de art-terapie prin pantomima. • Cel din sistemul de invatamant “normal” liceeni si studenti in anul I - cu care fac un program de Educare prin Arta.

Primul pas a fost sa incep sa-i familiarizez pe toti cu elementele cele mai simple, ca de exemplu sa ia un pahar de pe masa sau sa manance “in mima”. Liceenii asimilau ca pe ceva normal, cotidian si executau miscarile cu prudenta, ba uneori chiar cu un soi de jena.

Asistatii insa, erau bucurosi ca pot ridica un pahar fara sa-l aiba in mana (fiindca il mimau n-am sa mai repet!) si au asimilat gestul cu urarea “Noroc!” si de atunci de fiecare data cand ridicam paharul, vine si nelipsitul “Noroc!”. Trebuie sa mai cunoasteti faptul ca, unii dintre asistati au si un anumit fel stangaci de a se comporta cu obiectele reale (unii au chiar dizabilitati locomotorii), si atunci, faptul ca in pantomima se pot corela bine cu obiectele imaginare, le-a produs o mare bucurie.

Apoi am realizat incetul cu incetul succesiuni de actiuni (ex: spalat pe maini, apoi pe dinti, dezbracat pentru dus, faceam dus, etc) si ne-am concentrat pe memorarea acestor succesiuni. Pe tot parcursul actiunilor am incercat sa le gasesc emotionarii acestuia si, in cel mai bun caz, crearii publicului spectator un cadru, in care sa reflecteze asupra problemelor umane.

Intamplarea a facut ca in anul mai sus mentionat, sa fiu invitat in Franta, la Bussang, la “Rencontres de Jeunesses Theatrales”, un festival si workshop pentru tineri amatori si profesionisti, preocupati de teatru. Acolo am cunoscut un regizor francez care cate un gest iesit din comun, care sa ii distreze. De exemplu , “ma faceam” ca-mi scapa sapunul pe jos in timpul dusului si il cautam. Tinerii asistati mai uitau succesiunea sau unele actiuni, dar pe cea hazlie nu o uitau niciodata! Asa am ajuns incet sa le descopar simtul umorului.

De aici, pana la momentul in care au inceput sa inventeze si sa se joace, nu a mai fost decat un pas. Atentie: un pas in CRRPH se face foarte incet si cu multa munca. Intre timp, liceenii avansau destul de rapid, dar nu erau constanti in lucru. La un moment dat, dupa cateva luni de lucru, i-am invitat pe liceeni la CRRPH. Asistatii sunt institutionalizati permanent, asa ca ne-am intalnit sa lucram…impreuna. (à propos de initiativa dvs IMPREUNA).

Cel mai interesant a fost cand am pus fata in fata cele doua grupuri tinta. In afara de observatiile mele strict profesionale, m-am bucurat enorm ca au fost macar doi liceeni, din 11, care si-au dorit sa mai revina sa mai lucreze cu asistatii. Daca as fi avut timp, probabil ca as fi atras chiar mai multi liceeni. Am sa trec acum la rezultate:

• Cu grupul de liceeni am construit intr-un an de zile un spectacol denumit “CLASA”, in care lucra cu tineri din centrele de reeducare pentru minori, cu tineri cu diferite dizabilitati si cu tineri din diverse centre de plasament! Am stat atunci foarte mult de vorba cu acel regizor, care mi-a dezvaluit o alta latura a artei: Art-terapia! In urmatorul an am participat din nou la acelasi workshop si am reintalnit echipa franceza. Din nou cel mai emotionant spectacol prezentat in mini festivalul de la Bussang a fost cel al tinerilor institutionalizati francezi.

Tot Providenta a facut, ca in 2002, sa ajung sa cunosc cateva centre din Danemarca ce se ocupau cu art-terapia pentru tineri, in special. Incetul cu incetul, am inceput sa cred ca se pot face si la noi in tara lucruri deosebite in acest domeniu.Pentru aceia dintre dumneavoastra, care nu sunteti familiarizati cu Pantomima, acest gen de teatru nu foloseste cuvantul si se afla la granita dintre dans si teatru. Este un limbaj simplu de comunicare, prin gesturi sugestive, mimica fetei si expresie corporala in care nu se folosesc obiecte reale, ele fiind mimate. Poate ati jucat vreodata Mima, mai tineti minte, cand trebuie sa mimezi in timpul cel mai scurt un cuvant?

In anul 2003, l-am cunoscut pe directorul Centrului impreuna am facut scenariul si ei interpreteaza.

• Cu asistatii de la CRRPH, am ajuns la improvizatii si momente pline de umor, care ii ajutaprin exercitii de imaginatie sa ajunga acolo unde, in viata de zi cu zi, nu stim daca vor avea vreo sansa sa patrunda. Am reusit sa memoram impreuna mici scenete si, ceea ce este mai important, i-am considerat ca pe niste nonpersoane mature. Am jucat chiar aceste mici scenete in cadrul unui seminar de Art-terapie la Clubul “La Scena”, unde in seara respective asistatii au avut mai mult succes decat liceenii, si fiti siguri ca nu din compasiunea publicului, ci pentru ca au fost mai buni.

Din pacate pentru cititori, metoda mea este una foarte practica, corporala si mi-e greu sa astern pe hartie ceea ce exprim cu corpul. Pot sa va asigur ca foarte multe categorii de dizabilitati se pot antrena prin aceasta metoda si ca ar fi mult mai multe de vazut.

In final, am sa ma laud: anul trecut am condus un work-shop in Canada, la Ottawa, unde s-a tinut cel mai mare congres de Educare prin Arta (are loc la 4 ani pe alt continent) si trebuie sa ma credeti ca printre cei 400-500 de participanti, nu v-am facut de ras.

La final am sa va rog doua lucruri: aveti incredere in metodele proprii, fiti buni cu cei din jur, si scrieti-mi!

Contact “Art Free Zone”: email: artfreezone@yahoo.com
Comments